Casa Memorială Otilia Cazimir

  Locație  :  Iași, Județul Iași

Construită înainte de 1860, clădirea a fost cumpărată în 1908 de institutorul Gheorghe Gavrilescu, tatăl Alexandrei Gavrilescu, viitoarea poetă Otilia Cazimir( 1894 – 1967) – pseudonim însușit de aceasta în urma colaborarii literare pe care a avut-o cu Mihail Sadoveanu și Garabet Ibrăileanu.

Aici a locuit poeta între anii 1908 – 1967, primindu-și cu ospitalitate prietenii: George Topîrceanu, Mihai Codreanu, Petre Comărnescu, George Lesnea, Nicolae Labiș, Florin Mihai Petrescu, Ion Istrati, Ana Maslea. De altfel, pseudonimul Otilia Cazimir se datorează a poetei cu două mari personalități ale vremii sale, Mihail Sadoveanu Începând cu 10 iunie 1972, casa devine muzeu memorial, clădirea fiind restaurată atât între anii 1970 – 1972, cât și în 1977, după cutremur. La 13 octombrie 1994, la centenarul nașterii poetei, strada devine „Otilia Cazimir“, iar în curtea casei cu liliac s-a asezat un bust realizat de sculptorul Dan Covătaru.

Aici sunt expuse 300 de obiecte personale și manuscrise, fotografii, picturi, toate acestea fiind direct conectate cu activitatea Otiliei Cazimir. Sunt expuse icoane din secolul al XVIII-lea cu ferecături de argint, picturi de Victor Mihăilescu Craiu și Nicolae Constantin, fotografii inedite, cărți cu autograf, manuscrise, scoarțe moldovenești, mobilier și obiecte personale ale poetei. Obiectele sunt expuse în două camere și un hol, redând mediul în care a trait și a creat cunoscuta scriitoare.

Toate sunt așezate lo locul lor – obiectele și fotografiile, manuscrisele, tablourile, covoarele, icoanele cu ștergare de borangic, astfel încât vizitatorul are impresia că Duduia Otilia a plecat într-o vizită sus, la Copou, la Sadoveni, dar că va reveni îndată acasă. Otilia Cazimir este o poetă recunoscută în special datorită poeziilor sale pentru copii, volumul „Baba iarna intră-n sat“. A fost cel de-al cincilea copil al învățătorului Gheorghe Gavrilescu. Și-a petrecut copilăria în satul natal și a început să scrie poezii de când era mică. A urmat cursurile liceale și universitare la Iași, oraș în care și-a petrecut întreaga viață. A debutat în anul 1912 în revistă Viața românească, în care își va tipări majoritatea scrierilor. Între anii 1937- 1947 a îndeplinit funcția de inspector al teatrelor din Moldova. Părinții îi spuneau în copilărie „Luchi“. Din proza sa autobiografică „A murit Luchi“ aflăm că numele de „Luchi“ dispare odată cu intrarea în școală, când fetița a crescut și a devenit elevă. Atunci când este strigată de învățătoare pe numele ei adevărat, fetița nu răspunde, pentru că pe ea toată lumea o strigă Luchi. O colegă îi explică învățătoarei că acasă i se spune „Luchi, ca la căței!“. Mica poetă se simte rușinată și își spune în sinea ei: „Mi-e rușine de numele meu, mi-e rușine de mine, mi-e rușine de tot!“.

În copilărie a simțit lipsa prietenilor de joacă, după cum ea însăși mărturisește: „Am fost o fetiță tare cuminte. Toți erau mai mari decât mine. Mă jucam singură. Mă sfiam de toți. Uneori cântam. Alteori priveam gâzele, păsările, când se topeau zăpezile“. Otilia Cazimir iubea copiii și a început să realizeze creații literare pentru ei: «Gingășia copiilor m-a cucerit dintotdeauna. M-am apropiat de ei văzând, scriindu-le poezii vesele cu o nuanță ușoară de ironie“… „Am început prin a spune copiilor povești și, abia mai târziu, am început să scriu pentru ei. Totul se datorează pasiunii mele precoce pentru astronomie. Când eram o „mătușică“ abia ieșită din școala primară, le povesteam nepoților mei de care nu mă despărțeau decât câțiva ani, despre stele». La revista Viața românească l-a cunoscut pe George Topârceanu. Între ei s-a legat o strânsă prietenie și o adevărată poveste de dragoste.

Câștigă premii oferite de Academia Română și alte instituții de profil, colaborează cu majoritatea revistelor literare și face traduceri din Cehov și Tolstoi. Otilia moare în anul 1957, lăsând pe noptierele mămicilor cărti pe care mulți copii le iubesc.