Casa Memorială Vladimir Streinu

 Locaţie  :  Teiu, Judeţul Argeş  

Casa Memorială a fost inaugurată la 28 mai 1972 în clădirea ce a aparținut familiei Vladimir Streinu între 1902 – 1972. Sunt expuse obiecte ce au aparținut familiei scriitorului, tablouri, costume populare specifice zonei. Muzeul deține și o bibliotecă a Societății (cu cărți ce au aparținut lui Vladimir Streinu și donate de scriitori). În aceeași clădire este amenajat și muzeul sătesc.
Vladimir Streinu (pseudonim al lui Nicolae Iordache, a mai semnat și Apollonius; 1902 – 1970) a fost un autor, critic literar, deputat, estetician, istoric literar, pedagog, scriitor român.
A absolvit școala primară din satul natal în 1912, după care intră la Liceul I.C. Brătianu din Pitești, unde promovează primele patru clase. În anul scolar 1916/1917, prin suspendarea cursurilor pe teritoriul țării, ocupată de trupele germane, întrerupe școala și se refugiază în Moldova. În aprilie 1917, la 15 ani, declarându-se mai mare ca vârsta, se înscrie voluntar în armată. Între 1 octombrie 1917 – 21 iunie 1918, a urmat cursurile unei școli militare, primind gradul de sergent. Lăsat la vatră, îşi continuă la zi clasele următoare la Pitești. Din această perioadă datează primele sale încercări literare.
În 1920, după bacalaureat, se înscrie la Facultatea de Litere și Filosofie din București, specialitatea Filologie modernă (Franceză). Tot acum ia contact cu viața literară. În 1922, cu sprijinul poetului Vasile Voiculescu, este angajat secretar de redacție la revista Cugetul românesc, scoasă de Tudor Arghezi și Ion Pillat. În același timp, începe să frecventeze cenaclul Sburătorul.
În 1924, susține examenul de licență, după care e numit profesor la Liceul Traian din Turnu Severin. Aici o cunoaște și se căsătorește cu profesoara Elena Vasiliu, viitoarea scriitoare Elena Iordache-Streinu. În 1925, e profesor în București, iar peste un an, Vladimir Streinu pleacă la Paris, unde pregatește o teză de doctorat despre Rimbaud, având conducător pe profesorul Fortunat Strowsky.
Criticul literar afirmat la Sburătorul (angajat ca redactor încă din 1926), dar mai ales la Kalende, Vladimir Streinu devine redactor-șef la Gazeta (1935-1938), iar din 1935, redactor la Viața literară și la Revista Fundațiilor Regale, unde va ramâne până în 1941, când noua conducere (Dumitru Caracostea) îl concediază, împreuna cu Tudor Vianu, George Călinescu, Pompiliu Constantinescu, Șerban Cioculescu, din cauza orientarii lor democratice.
Va reveni la Revista Fundațiilor Regale între 1945 – 1947. Din 1942, Vladimir Streinu e numit director al revistei Preocupări literare, care, din 1943, devine Kalende. În 1947, criticul își susține examenul de doctorat la Universitatea din Iași cu o teza despre Versul liber românesc. Dar în același an, este încă o dată concediat de la Revista Fundațiilor Regale, dat afara din învățământ din cauza vederilor sale politice anticomuniste.
Încă din 1945, figura printre membrii fondatori ai Asociației de rezistență culturală Mihai Eminescu.
Între 1948 – 1951, Vladimir Streinu este bolnav de plămâni, suferind o toracoplastie. După ce se reface, între 1953 – 1955, neavând nici un mijloc de existență, va presta umilitoare munci necalificate, precum ar fi: paznic și ghid al muzeelor din parcul Herăstrău (pe atunci, I.V. Stalin), muncitor mozaicar. Din 1955, se află angajat ca cercetător stiințific principal la Institutul de lingvistică al Academiei, până în 1959, când înscenându-i-se o listă de fapte imaginare, este arestat (alături de alți intelectuali de forță interbelici, precum Constantin Noica) și condamnat la 7 ani închisoare pentru motive, evident, politice. Eliberat în 1962, devine cercetător științific principal la Institutul de Istorie și Teorie Literară (în 1965) la propunerea lui George Călinescu. Reabilitat, în 1969 e numit director la Editura Univers, profesor onorific la Facultatea de Limbă și Literatură Română a Universității din București, unde ține un curs de „Estetica poeziei românești“. Moare, în plină forță creatoare, din cauza unui infarct miocardic, la 26 noiembrie 1970.
„A scrie despre Teiu fără Vladimir Streinu sau despre Vladimir Streinu fără Teiu, este o impietate“ (profesorul Vasile Fălcescu).